„Cel care se trufește nu se cunoaște pe sine! Iar cel care nu se cunoaște pe sine însuși, cum poate să-L cunoască pe Dumnezeu?”
Trufia nu este doar o părere prea bună despre sine; este, mai întâi de toate, o necunoaștere. Omul trufaș nu se laudă pentru că s-ar cunoaște prea bine, ci pentru că nu se cunoaște deloc. Dacă s-ar vedea cu adevărat — slăbiciunile, patimile, măsura mică a puterilor sale, dependența lui totală de mila lui Dumnezeu — n-ar mai avea din ce să se înalțe. Trufia trăiește exact din locul unde vederea de sine lipsește.
Părinții spuneau că începutul mântuirii este cunoașterea de sine, iar începutul pierzării este trufia — și cele două nu pot sta niciodată împreună, pentru că se exclud ca lumina și întunericul. Omul care se cunoaște cu adevărat vede că tot binele din el vine de la Dumnezeu, iar tot ce e al lui, lăsat singur, se strică. Omul care se trufește vede exact pe dos: crede binele ca fiind al lui, și uită cine i l-a dat. Nu poate exista trufie acolo unde este cunoaștere adevărată de sine, tot așa cum nu poate exista întuneric acolo unde arde lumina.
Dar întrebarea merge mai departe: dacă omul nu se cunoaște pe sine, cum ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu? Aici stă toată adâncimea gândului. Nu poți urca la cunoașterea lui Dumnezeu sărind peste cunoașterea propriei tale nimicnicii. Sfinții nu L-au cunoscut pe Dumnezeu pentru că erau învățați sau tari, ci pentru că, coborând tot mai adânc în cunoașterea de sine — în vederea propriilor păcate, slăbiciuni, întunecări — au ajuns, tocmai acolo, jos, să-L întâlnească pe Dumnezeu, Care Se apropie de cel smerit, nu de cel înălțat.
Trufia, deci, nu doar că oprește cunoașterea lui Dumnezeu, ci o face cu neputință din capul locului, pentru că închide ochii minții asupra locului unde ar trebui privit mai întâi: înăuntru. Cel trufaș privește mereu în afară — spre alții, spre comparație, spre laudă — și tocmai de aceea nu se vede niciodată pe sine limpede. Iar cel care nu se vede pe sine nu are cum să vadă nici pe Cel care este dincolo de sine.
Așa se deschide singura cale adevărată: nu spre înălțare, ci spre coborâre în sine, cu luare-aminte, fără cruțare de sine, dar și fără deznădejde — pentru că tocmai în acest loc, al cunoașterii sincere de sine, Dumnezeu Se lasă găsit.
