„Să știi să mori înseamnă că înțelegi de ce mori!” — Viktor Frankl
Frankl a scris aceste cuvinte după ce a trecut prin lagărele morții, unde a văzut ce se întâmplă cu omul căruia moartea îi este pusă în față fără sens. A observat un lucru tulburător: cei care mureau cel mai repede nu erau întotdeauna cei mai slabi trupește, ci cei care nu mai aveau pentru ce să trăiască — și, prin urmare, nici pentru ce să moară. Omul poate îndura aproape orice suferință dacă știe un „de ce”; dar fără el, chiar și o suferință mică îl doboară.
Gândul acesta, deși vine dintr-un cabinet de psihologie, atinge o taină pe care Părinții o cunoșteau demult. Moartea, spun ei, nu este niciodată doar sfârșitul biologic; este o trecere, iar trecerea are întotdeauna un sens sau o rătăcire. Cel care nu știe de ce moare rătăcește chiar în clipa cea mai de pe urmă a vieții sale. Cel care știe — chiar dacă moartea în sine rămâne grea — trece prin ea ca printr-o poartă, nu ca printr-un zid orb.
Mucenicii Bisericii au arătat lumii exact acest lucru. Ei nu au murit fiindcă nu se temeau de moarte, ci fiindcă știau limpede pentru Cine mor. Frica de moarte nu li s-a luat prin nepăsare, ci prin sens: moartea lor nu mai era o pierdere fără rost, ci o mărturie, o unire cu Hristos, o intrare în viața pentru care fuseseră zidiți. Tocmai de aceea au putut privi moartea în față fără să se prăbușească: pentru că, murind, înțelegeau exact ce fac și de ce.
Aici stă și chemarea pentru omul de astăzi: să nu aștepte ceasul din urmă ca să caute sensul, ci să-l caute de pe acum, cât încă poate alege pentru ce trăiește. Cine trăiește fără sens va muri fără sens — nu pentru că moartea l-ar lipsi de el, ci pentru că nu l-a avut niciodată cu adevărat. Iar cine, dimpotrivă, își leagă viața de Hristos, își leagă și moartea de El; și atunci moartea nu mai este întuneric fără nume, ci trecere înțeleasă, așteptată, chiar dorită — pentru că omul acela știe, cu adevărat, de ce moare.
