Azi la Sfânta Liturghie, când s-au cântat fericirile, ajuns la sfârșitul lor, m-am întrebat: dacă ar fi să aleg una singură dintre toate cele opt, pe care aș alege-o? Și mi-am răspuns fără să stau mult pe gânduri: “fericiți făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9). Nu am ales-o pe cea care promitea ceva mie — nu “fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”, nu “fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Am ales-o pe singura care nu vorbește despre o răsplată pentru mine, ci despre o asemănare cu Dumnezeu. N-am cerut ceva de la El. Am cerut să semăn cu El.
Și e ciudat cum, uneori, Dumnezeu îți dă chiar în aceeași zi ocazia să vezi dacă ai vorbit serios sau doar frumos.
Am mers azi cu socrul meu — un om trecut prin ani grei, care poartă în el o boală de care nu se plânge — la spital, pentru un control periodic. M-a însoțit și o rudă mai tânără, sătulă până peste cap de felul cum funcționează sistemul medical, de așteptare, de nemulțumirea și nerăbdarea pe care le vedea în bătrân, deși el nu spunea nimic. Nici n-am plecat bine, că ea a și început să preconizeze toată ziua: o să fie așa, o să fie așa, o să stăm ore întregi, iar bunicul o să fie nemulțumit. I-am spus doar atât: stai liniștită, azi va fi bine, ai încredere. Bătrânul, cuminte, nu a scos un cuvânt.
Am ajuns mai târziu decât ne-am fi dorit. Ea, agitată, în spital, tot repeta că am întârziat, că o să stăm până seara. Am liniștit-o din nou. La ora unsprezece eram deja plecați. Am mers cu socrul la stomatolog și l-am lăsat acolo; între timp, cu ruda cea tânără, am mers la un alt spital, să vedem dacă reușim să scoatem niște acte pentru copilul ei, un act pentru care aștepta de două luni fără nicio mișcare. Pe drum, tot neîncrezătoare. I-am spus doar să urmeze pașii cu ascultare și liniște. În două ore, ceea ce nu se mișcase în două luni s-a rezolvat. Am mai făcut și niște cumpărături, ne-am întors după bătrân, l-am recuperat de la stomatolog, și până la ora cinci după-amiaza eram cu toții acasă — spitalul rezolvat, dosarul copilului finalizat, cumpărăturile făcute. Bătrânul s-a dus liniștit la odihnă. Ruda cea tânără a rămas uimită. Eu nu spuneam decât: Slavă lui Dumnezeu. Și o potoleam, ori de câte ori simțeam că se agită din nou.
Nu cred că a fost întâmplare că fericirea aceasta mi-a răsărit în minte exact în dimineața acelei zile. Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind cuvântul “fericiți făcătorii de pace”, spune că pacea aceasta nu se face mai întâi în afară, ci înăuntru: cine vrea să fie pace pentru alții trebuie mai întâi să fi potolit războiul dintre gândurile lui, patimile care se bat între ele, mintea împărțită împotriva ei înseși. Abia sufletul care nu mai e câmp de luptă poate deveni, pentru altul, un loc unde vrajba se stinge, nu unde se aprinde. Nu am liniștit-o pe ruda mea tânără dându-i dreptate în neliniștea ei, nici certând-o pentru ea, ci ținând eu însumi, toată ziua, o pace pe care nu am simțit-o mereu ușor de ținut, ca să nu i-o molipsesc cu neliniștea mea.
Și e un lucru pe care abia acum îl văd limpede: nu am spus nicăieri “eu am rezolvat”. Am lucrat toată ziua — am purtat-o pe ea de la un ghișeu la altul, pe bătrân de la spital la stomatolog — dar nu mi-am atribuit lucrarea. Aici stă, cred, toată deosebirea dintre a face pace din mândrie (“eu am aranjat totul”) și a face pace din smerenie (“Dumnezeu a rânduit”). Sfântul Apostol Iacov spune că “roada dreptății se seamănă în pace de către cei ce fac pace” (Iacov 3:18) — sămânța se pune tăcut, în liniște, fără s-o anunți, și rodul vine singur, la vremea lui.
Bătrânul tăcut a înțeles, cred, mai mult decât ruda mea agitată — de-aia n-a scos o vorbă toată ziua. Cei care au trecut mai aproape de suferință, și uneori de moarte, prin boală, știu adesea ce încă n-a învățat cel tânăr: că neliniștea nu grăbește nimic, doar chinuie mai devreme ceea ce oricum urmează. Eu am fost, cred, o punte între tăcerea lui răbdătoare și frica ei nerăbdătoare.
Sfântul Apostol Pavel spune: “Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos” (Romani 8:17). Observ acum, scriind, aceeași logică pe care am simțit-o în biserică de dimineață: moștenirea nu vine pentru că ai cerut-o, ci pentru că ești fiu — vine din urmă, ca o consecință firească a înfierii, nu ca scop urmărit. N-am pornit ziua aceea gândindu-mă la nicio răsplată. Am pornit-o încercând doar să nu las vrajba să se aprindă. Și poate că exact asta înseamnă “fii ai lui Dumnezeu se vor chema” — nu un nume primit cândva, într-un viitor îndepărtat, ci un nume pe care, cel puțin pentru o zi, l-am purtat deja.
Ziua nu s-a încheiat însă acolo. Spre seară, stând pe un balansoar, tocmai terminasem de citit Psaltirea, când vine ruda cea tânără agitată, spunându-mi că bunica a rupt căruciorul copilului, legănându-l. Ridic ochii și-l văd pe bunic — el, cel tăcut toată ziua — agitat acum, învârtind căruciorul în mâini, fără să găsească vreo cale de reparat. Vine și se așază lângă noi, povestește necazul, spune că nu are ce face. M-am ridicat, am cerut o tablă, am îndoit-o cu un fier până a ieșit un fel de țeavă, am unit cele două capete rupte ale căruciorului introducându-le în ea, am găurit, am prins cu șuruburi. A ieșit ceva solid. Habar n-am ce am făcut — nu am gândit, nu am plănuit, am făcut ce-mi trecea prin mână, pas cu pas. Abia la sfârșit am observat că am îndoit țeava fără s-o măsor nici în lungime, nici în grosime — și s-a potrivit perfect. Șuruburile, la fel, s-au nimerit exact.
Nu știu să numesc altfel ceea ce s-a întâmplat decât dar. Nu meșteșug — n-am meșteșug la căruciorae de copii. Ceva a lucrat prin mâinile mele fără să treacă prin mintea mea întâi, și abia privind în urmă am văzut că se potrivise totul. Ieșirea din Psaltire direct în lucrul acesta nu mi se pare întâmplătoare: rugăciunea nu se termină când închizi cartea, ci continuă, uneori, ca lucrare a mâinilor. Scriptura vorbește undeva de Bețaleel, pe care Dumnezeu îl umple de “duh dumnezeiesc, cu înțelepciune, cu pricepere, cu știință și cu iscusință la tot lucrul” (Ieșire 31:3) — nu ca să gândească meșteșugul, ci ca să-l aibă deja în mâini. Iar Apostolul Pavel spune despre rugăciune ceva asemănător: “nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar însuși Duhul Se roagă pentru noi” (Romani 8:26) — uneori nici nu știm ce facem cum trebuie, dar ceva se roagă, se lucrează, prin noi.
Și cred că tot ziua aceasta a fost, de fapt, un singur lucru continuat de dimineață până seara: să nu las nimic să se strice mai tare decât era deja stricat — nici neliniștea nepoatei, nici teama bunicului în fața unui cărucior rupt. Poate că exact asta înseamnă, până la urmă, a fi făcător de pace: nu doar a opri certurile, ci a repara, cu ce ai la îndemână și fără să înțelegi bine cum, ceea ce s-a rupt în ziua altuia.
