Sufletul nu-și găsește odihna deplină până când nu învață să-L dorească pe Dumnezeu mai mult decât toate celelalte.
Omul poartă în inima sa o sete pe care nimic din lumea aceasta nu o poate potoli. Încearcă să o umple cu bunuri, cu laude, cu reușite sau cu plăceri, dar setea rămâne. Nu pentru că acestea ar fi rele în ele însele, ci pentru că inima a fost creată pentru ceva mai înalt: pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Fericit este omul care începe să recunoască această sete. El nu o mai ascunde și nu o mai înăbușă, ci o îndreaptă spre Izvorul vieții. Fiecare rugăciune, fiecare lacrimă de pocăință, fiecare clipă de tăcere înaintea Domnului devine o sorbire din apa cea vie pe care lumea nu o poate da.
Nu te teme dacă simți înlăuntrul tău un dor pe care nimic pământesc nu-l poate împlini. Acest dor este adesea chemarea lui Dumnezeu. El lărgește inima nu ca să o lase goală, ci ca să o umple cu prezența Sa.
Nu căuta să stingi setea sufletului cu ceea ce este trecător. Las-o să te conducă spre Hristos. Cel care bea din apa pe care El o dă descoperă că adevărata odihnă nu se află într-un loc, nici într-o împrejurare, ci în Dumnezeu Însuși.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu.” (Psalmul 41:2 LXX / Psalmul 42:2 MT)
