„Dacă vrei să nu cazi în vreun păcat, apucă să dărâmi din temelie și să alungi de la tine înfumurarea cea deșartă.”
Nu e de ajuns să retezi ramura din care rodește păcatul. Câtă vreme rădăcina rămâne în pământ, ramura crește la loc, poate mai deasă, poate mai vicleană decât înainte, deprinsă acum cu tăierea, învățată să iasă pe altă parte. De aceea cuvântul acesta nu spune „taie”, ci „dărâmă din temelie” — pentru că nu e vorba de o creangă, ci de o clădire întreagă, ridicată de omul căzut pe locul unde ar fi trebuit să stea smerenia.
Această temelie are un nume: înfumurarea cea deșartă. Părinții pustiei au numit-o kenodoxia, slavă deșartă, și au așezat-o printre cele mai primejdioase din toate patimile — nu pentru că ar fi cea mai grea la vedere, ci pentru că e cea mai greu de văzut. Lăcomia se dă de gol prin masă, desfrânarea prin privire, mânia prin cuvânt. Slava deșartă nu se dă de gol prin nimic, pentru că se hrănește tocmai din lucrurile bune pe care omul le face. Sfântul Ioan Scărarul o numește hoțul care intră în casă nu ca să spargă, ci ca să fure exact ce ai adunat cu multă osteneală — postul, rugăciunea, blândețea, chiar smerenia însăși, prefăcută în motiv de mândrie că ești smerit. Nu există faptă bună pe care înfumurarea să n-o poată transforma în piedestal.
De aceea temelia trebuie dărâmată, nu doar ocolită. Un om poate să nu fure, să nu mintă, să nu clevetească — și totuși toată această curățenie exterioară să stea pe o temelie putredă, dacă în adâncul ei se află gândul, fie și netrostit, că el e altfel decât ceilalți, mai treaz, mai drept, mai aproape de adevăr. Fariseul din pildă nu greșea în ce spunea despre postul și zeciuiala lui; greșea în temelia pe care le clădise: „nu sunt ca ceilalți oameni”. Vameșul, care nu avea nimic de arătat, a plecat mai îndreptățit acasă tocmai pentru că temelia lui — nevrednicia mărturisită — era adevărată.
Filozofia veche a intuit ceva din această primejdie, deși fără harul care s-o vindece. Socrate nu s-a lăudat niciodată că știe, ci că știe că nu știe — și tocmai această recunoaștere a golului dinăuntru l-a făcut, spuneau sofiștii ciudați lor înșiși, mai înțelept decât ei, care se credeau plini. Diferența dintre Socrate și fariseu e diferența dintre o temelie săpată adânc, până la piatra recunoașterii propriei neștiințe, și o temelie ridicată pe nisipul comparației cu ceilalți. Numai că filozofia se oprește la cunoaștere; harul cere mai mult — cere ca acel gol recunoscut să fie umplut nu cu mulțumire de sine pentru smerenia constatată, ci cu Dumnezeu.
Psihologia modernă, fără să folosească aceste cuvinte, a descris același mecanism sub numele de imagine de sine umflată sau de sine grandios — și a observat un lucru pe care ascetica îl știa demult: cu cât imaginea e mai umflată, cu atât temelia ei e mai fragilă, pentru că nu se sprijină pe realitate, ci pe nevoia de a fi confirmată din afară. De aici vine și oscilația atât de cunoscută a celui înfumurat între trufie și prăbușire — o zi se crede mai presus de toți, a doua zi, la cea mai mică critică, se simte nimicit. Nu e o contradicție, ci semnul unei clădiri fără temelie: orice vânt o clatină, pentru că n-a fost niciodată așezată pe stâncă.
Iată de ce lupta cu păcatele mărunte, luată izolat, obosește fără să vindece. Omul se luptă cu mânia de dimineață și seara descoperă că s-a mâniat iar, poate chiar mai tare, pentru că biruința de dimineață i-a hrănit, fără să bage de seamă, gândul că e un om al biruinței. Lupta trebuie dusă mai adânc, la locul din care toate patimile trag apă: la gândul acela liniștit, aproape prietenos, care șoptește omului că e cineva. Numai smerenia adevărată — nu cea rostită, ci cea trăită în tăcere, fără martor și fără așteptare de laudă — sapă până acolo unde poate ajunge dărâmarea cerută de cuvântul de la început.
Cine dărâmă această temelie nu rămâne fără casă. Rămâne, în sfârșit, cu loc pregătit pentru alta — cea pe care n-o zidește omul din sine, ci harul, piatră cu piatră, pe temelia singură care nu se clatină.
