Cu fapta rea nu vei dobândi nume vestit
Ințeleptul: Puah! cu ce dulceață de miere, amestecată însă cu otravă, dorești să mă îmbii și te străduiești să fac în așa fel, adică să mă silesc să rîvnesc și eu la slava bogăției tale, ca să dobîndesc nume vestit și, precum Alexandru, să-mi împlinesc în scurt timp toate dorințele trupului. Dar ce folos voi avea, cind aceluia care a călcat atîta întindere de pămint și a supus atite împărății nu i-au rămas totuși după moarte mai mult de șapte palme de loc? Ba încă nu el a moștenit acel loc, ci locul 1-a moştenit pe el, căci ță-rina s-a ridicat pe pieptul lui, i-a umplut ochii, i-a astupat gura, cu aceasta dîndu-i pildă ca, nesăturîndu-se de slavă, să se sature de lut. Și astfel, trupul acela, pe care oamenii îl socoteau a fi, pentru frumusețea lui, fiu al lui Dum-nezeu, l-au mîncat viermii și gîndacii pămîntului și, din țărină fiind, tot în țărînă s-a întors. Voi fi oare eu mai vrednic decît el sau voi urca pe o treaptă mai înaltă? Spune acum, amăgitoareo, asta e împărăția ta? Așa arată puterea ta? La aceasta se reduce slava ta? O, cît ești de vrednică de ris, și încă și mai vrednic de tot disprețul este cel ce te crede și te dorește și agățîndu-se de tine gifiie, dar nu-ți dă drumul!
Frumusețea lumii să n-o poftească inima ta
Lumea: Ce vrei să spui, oare, că nu sînt frumoasă?
Cei șapte pași de pămînt rămași lui Alexandru nu sînt o glumă retorică, ci o măsurătoare exactă: atîta loc încape trupul mort, oricît de mare ar fi fost cel viu. Țărîna care i s-a suit pe piept nu e doar o imagine — e chiar învățătorul din urmă al celui care n-a avut, cît a trăit, niciun învățător deasupra lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune același lucru privind la mormintele împăraților: hainele de purpură putrezesc laolaltă cu zdrențele cerșetorului, iar viermele nu deosebește pe cel încoronat de cel din urmă rob. Slava deșartă (κενοδοξία) e numită de Părinți deșartă tocmai pentru că e goală pe dinăuntru: promite plinătate și dă țărînă.
Dar Lumea nu se lasă respinsă atît de ușor — își schimbă doar arma. Dacă puterea și numele nu au ținut, încearcă frumusețea. E aceeași mișcare pe care Sfântul Isaac Sirul o descrie la orice patimă alungată dintr-o poartă: intră pe alta. Frumusețea pe care o oferă lumea nu e minciună în sine — Dumnezeu a făcut lumea frumoasă și a numit-o „bună foarte” — minciuna stă în faptul că lumea îți cere s-o iubești în locul lui Dumnezeu, nu ca pe o icoană a Lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că orice lucru creat, privit fără raportare la Făcătorul lui, devine idol, oricît de frumos ar fi. Frumusețea trupului lui Alexandru, „socotit a fi fiu al lui Dumnezeu” pentru înfățișarea lui, n-a oprit viermii. Frumusețea care nu duce spre Dumnezeu nu apără de nimic — doar amînă cu puțin întrebarea pe care Înțeleptul tocmai a pus-o: la ce folosește?
Inima care nu poftește frumusețea lumii nu e o inimă oarbă la frumos, ci o inimă care a învățat să vadă dincolo de suprafață — spre Cel din care vine orice lucru frumos și fără de care frumusețea nu e decît un alt nume dat țărînii.
