Se spune despre tânărul acela frumos că, aplecat peste o apă limpede, a văzut un chip și s-a îndrăgostit de el fără să știe că era al său. A întins mâna să-l atingă și apa s-a tulburat; chipul a fugit și s-a întors, mereu aproape, niciodată prins. A stat acolo până a murit de sete, la marginea izvorului, îndrăgostit de singurul lucru pe care nu-l putea avea, tocmai pentru că nu exista — era doar lumină întoarsă pe suprafața apei.
Lumea a numit povestea aceasta „iubire de sine” și a lăsat-o așa, ca pe un avertisment moral simplu: nu te iubi prea mult. Dar cine citește mai adânc vede exact contrariul unui exces de iubire de sine. Narcis nu s-a iubit pe sine niciodată. S-a îndrăgostit de o imagine, adică de exact ceea ce el nu era — o suprafață fără adâncime, o lumină fără trup, ceva ce dispărea la prima atingere reală. Tragedia lui nu e că s-a iubit prea mult, ci că n-a ajuns niciodată la sine; s-a oprit la prag, la reflexie, și a confundat pragul cu ținta.
Acesta e miezul ascuns și al slavei deșarte, și al ceea ce psihologia de azi numește narcisism — și tocmai aici cele două limbaje, cel patristic și cel clinic, spun același lucru cu voci diferite. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește philautia, iubirea de sine trupească și necuvântătoare, maica tuturor patimilor — nu pentru că omul s-ar iubi prea tare, ci pentru că iubirea lui de sine s-a rupt de Dumnezeu, singurul loc din care sinele își primește adevărata față, și s-a lipit în schimb de o imagine pe care omul singur o poate ține și hrăni. Din acest rup se nasc toate celelalte: lăcomia, mânia, slava deșartă, mândria — fiecare fiind o încercare, mereu eșuată, de a umple golul rămas acolo unde ar fi trebuit să stea Dumnezeu.
Slava deșartă are însă un semn aparte în această familie a patimilor: are nevoie de apă. Adică de o suprafață în care să se reflecte — privirea altuia, admirația, cuvântul de laudă. De aceea Părinții au numit-o cea mai vicleană dintre patimi: nu poate trăi în pustie, în singurătate, în tăcere, pentru că acolo nu are unde să se vadă. Un om singur, neprivit de nimeni, nu se poate umfla de slavă — poate doar de mândrie, care e mai gravă tocmai pentru că nu mai are nevoie de apă deloc, s-a sigilat în sine și crede fără martor că e mare. Evagrie de aceea a așezat slava deșartă chiar înaintea mândriei, în șirul celor opt gânduri: slava e Narcis aplecat peste apă; mândria e Narcis care, murind, tot mai crede că vede pe altcineva.
Psihologia clinică a ajuns, pe altă cale, la aceeași revelație stranie: narcisismul nu e abundență, ci sărăcie deghizată. Sinele grandios pe care îl descrie, umflat, luminos, mereu însetat de admirație, nu e semnul unei iubiri de sine prea mari, ci al uneia care n-a fost primită niciodată cum trebuia, la vremea ei, de la cei care trebuiau s-o dea. Copilul căruia nu i s-a oglindit adevărata față — nu isprăvile lui, ci ființa lui simplă, necondiționată — își construiește mai târziu o față de împrumut, hrănită din ochii celorlalți, pentru că singura apă pe care a găsit-o e cea de la suprafață. Așa se explică de ce cel „narcisist”, crezut de mulți sătul de sine, e de fapt cel mai flămând: lauda nu-l satură niciodată, ci îi cere mereu următoarea, exact cum apa din poveste nu i-a potolit lui Narcis setea, ci l-a ținut aplecat până a murit lângă ea.
Iată de unde vine adevărata primejdie, și pentru cel din vechime, și pentru omul de azi, cu ecranele lui, care sunt doar ape moderne, mai limpezi și mai la îndemână decât izvorul din pădure. Cine trăiește din reflexie moare de sete lângă o apă din care a băut fără să bea vreodată cu adevărat — pentru că imaginea, oricât de măgulitoare, nu hrănește. Hristos a spus femeii de la fântână un cuvânt care răspunde exact acestei morți: cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta niciodată, căci apa aceea se va face în el izvor care curge spre viața veșnică. Diferența dintre cele două ape e diferența dintre chipul reflectat, care se tulbură la orice atingere și fuge mereu, și izvorul dinăuntru, care nu mai are nevoie de suprafață ca să existe, pentru că nu mai depinde de nimeni care să-l privească.
Vindecarea nu e, așadar, să te urăști pe tine, cum s-ar crede grăbit — asta ar fi doar o altă apă, la fel de sterilă, doar întoarsă pe dos. Vindecarea e să încetezi să te cauți pe suprafață. Chipul adevărat nu se află aplecându-te mereu mai aproape de apă, ci întorcându-te de la ea; nu se vede, ci se primește, ascuns, după cuvântul Apostolului, împreună cu Hristos în Dumnezeu. Abia atunci, când nu mai cauți fața în ochii nimănui, nici măcar în ai tăi, apa din poveste rămâne liniștită, netulburată de nicio mână întinsă — și pentru prima dată omul se poate depărta de ea viu.
