Gol ai ieşit din pîntecele maicii tale, gol vei și intra în pămînt
Înțeleptul: Și spune-mi, după moartea lor, dintr-atîta avere și comoară cîtă aveau ce-au luat și au dus cu ei?
Lumea: Află că s-au dus înveliți numai într-o bucată de pînză veche, ca și cum ar fi fost îmbrăcați în cămașă de mătase, aşezați în sicriu, ca și cum ar fi fost înveșmîntați în haină de purpură, și aruncați în groapă, ca și cum s-ar fi odihnit în palatele și curțile cele mari și fastuoase. Iar altceva nimic n-au luat să ducă cu ei, nici în sîn și nici în spate.
Lumea însăși rostește aici, fără să vrea, o mărturisire pe care Biserica o cîntă la fiecare înmormîntare: că omul se întoarce în pămîntul din care a fost luat, gol precum a venit. Dreptul Iov o spusese cu veacuri înainte de Cantemir: „Gol am ieșit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pămînt” (Iov 1:21). Nu este o vorbă de disperare, ci o judecată dreaptă asupra lucrurilor: tot ce omul adună — aur, moșii, dregătorii, faimă — rămîne la poarta mormîntului ca un oaspete căruia nu i se îngăduie să intre mai departe.
Observația Lumii merită luată în seamă tocmai pentru ironia ei: pînza veche e numită „mătase”, groapa e numită „palat”. Așa lucrează amăgirea ei în toată viața omului — îmbracă puținul și trecătorul în cuvinte mari, ca să pară mult și statornic. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că bogăția nu e rea în sine, dar cel ce se leagă de ea uită că e doar administrator, nu stăpîn, și că la ieșirea din lume dă socoteală cu mîinile goale de tot ce a strîns fără milă pentru altul. Sfîntul Vasile cel Mare, în omiliile sale către cei bogați, spune același lucru și mai aspru: hambarele pline nu merg cu tine în groapă, ci rămîn moștenire străinilor, iar sufletul pleacă sărac cum a venit.
Ecclesiastul confirmă aceeași lege: „Precum a ieșit din pîntecele maicii sale, gol se va întoarce, precum a venit, și nimic nu va lua din osteneala sa, ca să ducă în mîna sa” (Eccl. 5:15). Iar Apostolul Pavel o așază drept temelie a mulțumirii creștine: „Că nimic n-am adus în lume, arătat este că nici nu putem ceva scoate” (1 Timotei 6:7). Nu e o lege care înjosește pe om, ci una care îl eliberează: cel ce știe că nu ia nimic cu sine nu mai are pentru ce să se zbată fără măsură după cele ce trec, ci își poate îndrepta osteneala spre ceea ce singur rămîne al lui dincolo de moarte — faptele milei și curăția inimii.
Sfîntul Isaac Sirul spune că pomenirea morții este cea mai limpede oglindă a sufletului, pentru că în fața ei se vede adevărata măsură a lucrurilor: ce e vrednic de dorit și ce e doar vopsea pe un lucru care oricum se destramă. Cel ce ține mereu înaintea ochilor groapa în care va fi „aşezat ca într-un palat” nu se mai lasă amăgit de pînza veche pe care lumea o numește mătase.
