Înțeleptul: Oh, lume linguşitoare, cum mă linguşești ca să mă înșeli? Cu toate că, într-adevăr, sînt naiv și nu știu carte, precum ai spus, însă după puterile mele am cercetat Sfintele Scripturi și tot în acea sfîntă și adevărată Scriptură am aflat undeva spunîndu-se că un tînăr l-a întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos: „Bunule învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veşnică?” [Mt. 19, 16 și urm.]. Bunul învățător i-a dat buna învățătură să se păzească și să fugă de toate cele pe care legea și credința le oprește și să respecte și să facă toate cele ce legea și credința îndeamnă și poruncește să fie făcute, iar el i-a răspuns că toate acestea le respectă și le împlinește, spunînd: „Toate acestea le-am păzit din tinerețea mea”. Atunci Domnul i-a arătat cerința cea mai înaltă, zicîndu-i: „Mergi și vinde-ți toate averile și dă-le săracilor”. Atunci nenorocitul, fiind deprins cu îndrăgirea ta și cuprins de amăgirea ta, rău s-a întristat și peste măsură s-a mîhnit, și mai degrabă te-a ascultat pe tine, lume vrednică de dispreț, decît pe învățătorul pe care îl mărturisise mai înainte drept bun. Și astfel s-a întors întristat, cu inima zdrobită, fiindu-i greu să împlinească porunca cea bună a bunului învățător. De ce oare? Nu pentru că era deprins cu tine, cu desfătările tale și dedat cu totul plăcerilor tale? Și astfel el, prin avere, mai tare și-a închis și a pierdut împărăția cerurilor decît să o deschidă și să o cîștige, pentru că într-atît de strîmtă și de îngustă i s-a făcut, încît mai ușor să-i fie cămilei să intre prin urechea acului decît lui în împărăția cerurilor. De aceea mă tem că nu voi da banul, ca femeia cea sărmană, ci mă voi întrista ca bogatul atunci cînd mi-l cere cineva. Deci nici cu aceasta nu mă vei amăgi, căci n-am nevoie de bogăția ta.
Lumea este o temniță, deci pentru ce să fie iubită?
Lumea: Aşadar, acum tu nu mă iubești deloc?
Înțeleptul: Ba te iubesc, cum te-a iubit și fericitul David, care te socotea o temniță; și iarăși: întocmai ca David mă rog cu umilință atotputernicului Dumnezeu, zicînd: „Scoate din temniță sufletul meu ca să se mărturisească numelui tău” [Ps. 141, 10].
Lumea: Și această vorbă a ta e mai degrabă spre ură și ocară decît spre dragoste și laudă. Mai mult chiar, îmi spui că sînt temniță. Pentru ce? Intr-adevăr, îmi vine să rîd de întunecata-ți orbire! Dar bine, sărmane, nu mă vezi cît sînt de largă și încăpătoare, luminoasă și frumoasă, aleasă și drăgăstoasă? Intreabă-i pe cei ce stau închiși în temniță să-ți spună ce înseamnă închisoarea temniței și ce libertatea mea.
Pilda tînărului bogat e aleasă de Cantemir cu o precizie aproape chirurgicală, pentru că nu vorbește despre un om rău, ci despre unul aproape desăvîrşit: păzise poruncile din tinerețe, venise el însuși să întrebe de viața veșnică, avea evlavie și dorință curată de mîntuire. Tocmai de aceea căderea lui e mai grăitoare decît a oricărui păcătos făţiş: nu l-a doborît o patimă josnică, ci un singur lucru neprediat — averea pe care n-a fost în stare s-o desprindă de inimă. Sfîntul Ioan Gură de Aur observă că Hristos nu i-a cerut sărăcia ca pe o pedeapsă, ci ca pe un leac potrivit tocmai bolii lui: fiindcă legat era de avere, doar tăierea legăturii putea să-l vindece. Iar cuvîntul cu care tînărul pleacă — „întristat” — arată limpede unde-i era, de fapt, inima: nu la porunci, pe care le păzise fără greutate, ci la lucrul de care nu voia să se despartă.
Titlul de azi numește exact această boală: „să nu ți se împietrească inima”. E limbajul Scripturii însăși — al lui Faraon, a cărui inimă s-a împietrit treptat, la fiecare minune văzută și neascultată (Ieșirea 7-11), și al Epistolei către Evrei, care reia avertismentul psalmistului: „Astăzi de veți auzi glasul lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 3:7-8, Psalmul 94:8). Împietrirea nu e o cădere bruscă, ci un obicei: fiecare dorință mică lăsată să crească, netăiată, adaugă un strat în plus peste inimă, pînă ce ea nu mai simte nici cererea lui Hristos, nici propria tristețe ca pe o chemare la pocăință, ci doar ca pe o pierdere de evitat. Sfîntul Proroc Iezechiel făgăduiește leacul acestei boli ca pe un dar dumnezeiesc, nu ca pe o ispravă omenească: „Voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne” (Iezechiel 36:26).
Răspunsul Înțeleptului la întrebarea Lumii — „nu mă iubești deloc?” — e la fel de măiestrit ca și pilda de mai sus: nu tăgăduiește dragostea, ci o mută pe alt temei. O iubește precum David, adică o vede limpede pentru ceea ce este, fără să-i ceară eliberare, ci cerînd eliberare din ea. Psalmul citat (141/142, 8 în numerotarea ebraică) e chiar rugăciunea lui David din peșteră, cînd era vînat și încolțit — icoană perfectă a strîmtorării în care lumea îl ține pe om chiar și atunci cînd pare largă și ospitalieră.
Iar aici Lumea dă răspunsul ei cel mai frumos și cel mai înșelător: se laudă cu spațiul, cu lumina, cu frumusețea ei — exact contrariul unei temnițe. Dar tocmai acest fel de a vorbi îl dă în vileag pe temnicerul iscusit: o temniță adevărată nu-și arată niciodată zăbrelele celui închis, ci îi arată curtea largă pe care are voie s-o măsoare cu pasul. Apostolul Petru descrie exact această capcană cînd vorbește despre învățătorii mincinoși care „le făgăduiesc libertate, dar ei înșiși sînt robi ai stricăciunii; căci de ce este cineva biruit, aceluia i se face rob” (2 Petru 2:19). Libertatea pe care o vinde Lumea e libertatea de a alege între lanțuri, nu libertatea de lanțuri; Apostolul Pavel numește adevărata libertate altfel: „Pentru libertate ne-a eliberat Hristos” (Galateni 5:1), o libertate care nu se măsoară în spațiu, ci în putința inimii de a nu mai fi ținută captivă de nimic din cele create.
Sfîntul Isaac Sirul spune că omul e cu adevărat liber nu cînd poate face tot ce vrea, ci cînd nu mai vrea decît ceea ce e după voia lui Dumnezeu — restul dorințelor, oricît de „largi și încăpătoare” s-ar arăta, sînt tot atîtea ziduri ale aceleiași temnițe. De aceea, cuvîntul Înțeleptului rămîne cel din urmă și cel drept: cel ce iubește lumea ca David, adică o cunoaște fără s-o slujească, e singurul care poate ieși cu adevărat din ea, chiar rămînînd, cu trupul, înăuntrul ei.
