Înțeleptul: Ascultă, lume lacomă să ucizi sufletele oamenilor: aceste pilde pe care mi le arăți adesea și îndelung le-am studiat și cercetat, și le-am aflat drept foarte periculoase. Hai, amintește-ți și tu de acest lăudat împărat și prooroc David, în ce stare l-ai adus odată, cînd s-a lăsat prins în mreaja capriciilor tale lumești; nu numai că i s-a scurtat viața, ci, de unde avea să moștenească raiul, era cît pe-aci să-l înghită gheena. Acest lucru s-a întîmplat pe vremea cînd, îndemnat de tine, lume răuvoitoare omului, a căzut în păcat cu Versavia, soția lui Urie Hititul. De-abia a scăpat atunci din lațul tău, căci îndată și-a dat seama de spurcatu-ți îndemn și a și început să se mărturisească (după adeverirea proorocului Nathan) și să zică: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta, că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” [Ps. 50, 1-2, 4]. Și chiar fără cercetare știu că împreună cu proorocul David, cu care te lauzi, fiul său ți-a zis: „Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune” [Ecl. 1, 1], adică tu eşti deşărtăciune și lucrurile tale sînt deşertăciuni. Şi am auzit chiar și ce ai pus la cale împotriva fiului său, preaînțeleptul Solomon, care după marea îndrăzneală ce o avea înaintea lui Dumnezeu încît i-a vorbit el însuși, gură către gură, a sfirșit prin a se lăsa prostit de tine și călcind dumnezeiască poruncă și-a luat femei și fete străine printre țiitoarele lui. In felul acesta el, cel minunat întru înțelepciune, prin desfătările tale — fiind înconjurat și de frumusețea femeilor — a fost mutat de la înțelepciune la nebunie, de la curățenie la spurcăciune, de la dreptate la nedreptate și a fost prefăcut din sfînt în păcătos pînă într-atîta, încît a înălțat și temple unor idoli făcuți de mînă. Acum dar, de vreme ce ai fost în stare să mergi cu meșteșugurile tale pînă acolo încît și pe acel preaînțelept, care a fost lăudat pentru înțelepciunea lui de gura cea negrăită a lui Dumnezeu, l-ai determinat să-și piardă credința acelui Dumnezeu, cu atît mai mult pe mine, sărmanul, care din înțelepciunea lui nu o parte sau o treime, dar nici măcar o miime dintr-o mică parte nu am, cum n-ai să mă înșeli și cum n-ai să mă prefaci după cum îți e voia? Și așa să mă faci să-mi uit cu totul de Dumnezeu, creatorul și dătătorul vieții mele, să-l părăsesc pe cel ce a zidit cerul și pămîntul, marea și cele din lăuntrul ei, și să mă închin aurului, argintului și lucrurilor făcute de mîini omenești, iar prin desfătările tale, mîncărurile și băuturile tale, să-mi slăvesc pîntecele în loc de Dumnezeu. De aceea fericitul Pavel, învățîndu-mă cu putere și cu tărie să mă feresc de asemenea lucruri, mi le interzice într-un chip frumos și minunat [Filip. 3, 19].
Auzind că mulți prin avere au moștenit raiul, să nu rîvnești sub acest pretext bogăția, deoarece pe cei mai mulți ea i-a dus în iad
Lumea: Vai, omule naiv, iarăşi te abați de la judecata cea dreaptă și bună. Socotești cumva că fiind împodobit cu zestrele mele, încărcat și îmbogățit cu averile mele, îți vei pierde sufletul? Nu înțeleg de ce-mi tot spui că prin desfătările mele cuviincioase te vei închina idolilor! O, minune a marii tale ignoranțe și a greutății minții tale necioplite! Dar nu ți-ai dat seama că prin avere multă vei fi de mult folos sufletului tău? Cu avuția poți zidi biserici, mănăstiri, fintîni, poduri; cu avuția poți elibera robi și izbăvi datornici; cu avuția poți să miluiești, să întărești pe cei slabi. Dar, mai cu seamă, n-ai citit în Sfînta Scriptură (sau poate ești neștiutor de carte) că împărăția cerului este foarte ieftină, pentru că o femeie aruncînd doar doi bani în vistierie și-a cumpărat împărăția cerurilor? Cum să nu fie deci fericită avuția mea și cum nu ai fi nebun dacă nu te-ai strădui să o dobîndești, de vreme ce ea este binefăcătoare atît pentru sufletul, cît și pentru trupul tău?
Înțeleptul nu mai vorbește acum despre cele ce se pierd — averi, sceptre, palate — ci despre cel mai de preț lucru pe care lumea l-a doborît vreodată: pe însuși omul lui Dumnezeu. Alegerea lui e cutremurătoare tocmai pentru că nu ia exemplul unui om oarecare, ci pe David, „bărbatul după inima lui Dumnezeu”, și pe Solomon, cel căruia Dumnezeu Însuși i-a vorbit gură către gură. Dacă avuția și frumusețea au putut clinti pe aceștia, spune Înțeleptul, cu atît mai vîrtos pot doborî pe cel neputincios ca mine. E aceeași învățătură pe care Apostolul o lasă drept pază tuturor: „Cel ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12).
David a căzut prin poftă (2 Regi 11), dar s-a ridicat prin pocăință; Solomon a căzut prin dragostea de femei străine care i-au întors inima spre idoli (3 Regi 11), și Scriptura nu mai spune limpede că s-ar fi întors. Sfîntul Ioan Gură de Aur observă tocmai această deosebire: căderea nu e osînda, ci nepocăința după cădere. David a plîns îndată ce Natan i-a arătat păcatul; Solomon, îmbătat de propria înțelepciune și de propria avuție, a continuat să alunece pînă a ridicat temple idolilor. Înțelepciunea și harul primite nu apără de cădere — ele fac căderea mai grea, tocmai pentru că cel căzut de sus are mai mult de pierdut și, adesea, mai puțină trezvie ca să-și vadă căderea.
Aici stă și limita răspunsului pe care Lumea îl va da îndată: ea are dreptate cînd spune că avuția poate zidi biserici și hrăni săraci — nimeni, nici Sfinții Părinți, n-au tăgăduit că bunul folosit cu dreaptă socoteală slujește mîntuirii. Sfîntul Ioan Gură de Aur însuși îndeamnă pe cei bogați să facă din avere doar o punte spre milostenie. Dar tocmai pilda pe care o cheamă în ajutor — femeia cu cei doi bani (Marcu 12:41-44; Luca 21:1-4) — o dă de gol pe Lumea fără să-și dea seama: Domnul n-a lăudat suma, ci inima; văduva a fost lăudată pentru că a dat tot ce avea, nu pentru că avea puțin sau mult. Împărăția cerurilor n-a fost „ieftină” pentru ea, ci a costat-o totul. Lumea preface pilda smereniei într-o reclamă pentru avuție, cînd ea vorbește tocmai despre lepădarea de avuție.
Sfîntul Grigorie Teologul, meditînd asupra căderii lui Solomon, spune că nimic nu e mai primejdios decît harul care se odihnește pe sine, mulțumit de darurile primite, fără să mai vegheze. Iar Avva Dorotei al Gazei numește tocmai acest fel de siguranță de sine „temelia tuturor patimilor” — cel ce se crede întărit nu se mai roagă cu frică, și de aceea cade mai adînc decît cel ce se știe slab. Fericitul Pavel, pe care Înțeleptul îl citează, spune despre cei ce se lasă robiți de pîntece și de cele pămîntești: „al căror sfîrșit este pieirea, al căror dumnezeu este pîntecele… care cugetă cele pămîntești” (Filipeni 3:19) — nu ca să osîndească trupul, ci ca să arate ce se întîmplă cînd inima își mută centrul din Dumnezeu în desfătare, oricît de îndreptățită ar părea aceasta.
Așadar cuvîntul de azi nu contrazice pe cel de ieri, ci îl adîncește: nu bogăția zidește sau surpă sufletul, ci trezvia sau lipsa ei. Iar cel mai limpede semn al primejdiei nu e sărăcia minții, ci tocmai încrederea că ești prea înțelept sau prea sfînt ca să mai poți cădea.
