Ferice de cel care nu s-a amestecat cu lumea
Înțeleptul: „Ba minți, ca una ce ești îngâmfată și mincinoasă, căci înțelesul fericește nu pe acela care locuiește în tine, ci pe acel ce a ieșit din tine mai ales, pe cel ce încă nu a intrat în tine. Nici cu aceasta deci nu mă poți birui.”
Omul drept nu se va clinti, orice i s-ar întâmpla
Lumea: „O, sărmane, netrebnicule și ignorantule! Dar patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii și ceilalți sfinți, oare nu toți au umblat împreună cu mine și nu s-au servit toți de mine? Dar de vreme ce toți aceștia, pe care eu i-am păstrat în mine ca într-o vistierie, ca pe niște odoare scumpe, sunt numiți fericiți, tu de ce-mi arunci vorbe atât de nevrednice și îmi dai răspunsuri necuviincioase?”
Lumea își schimbă din nou momeala: dacă nu poate amăgi prin poftă, încearcă să se îndreptățească prin sfinți. Însă Înțeleptul desparte cu limpezime ceea ce ea amestecă înadins: a te folosi de lume nu înseamnă a-i aparține, iar a locui vremelnic în ea nu înseamnă a te fi așezat cu inima în ea. Sfântul Apostol Pavel spune același lucru cu altă limbă: „cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi din plin, căci chipul lumii acesteia trece” (1 Cor. 7:31). Patriarhii, proorocii și apostolii au trecut prin lume ca prin casa unui străin, nu ca prin moșia lor; Scriptura însăși îi numește „străini și călători pe pământ” (Evr. 11:13), pentru că inima lor era însetată de o altă patrie, nu de vistieria pe care Lumea se laudă că le-a păstrat-o.
Fericirea, spune Înțeleptul, nu-l privește nici pe cel ce locuiește în lume, robit ei, nici — lucru la fel de important — pe cel ce n-a cunoscut-o niciodată și de aceea nu poate spune cu adevărat că a biruit-o; ci pe cel ce a ieșit din ea. Este exact deosebirea pe care o face Avva Antonie cel Mare: nu lipsa ispitei face pe cineva sfânt, ci biruirea ei prin ieșire — o ieșire lăuntrică, a inimii, chiar și pentru cel ce rămâne cu trupul în mijlocul lumii. Sfântul Isaac Sirul numește această stare „viețuire în trup ca și cum ai fi fără de trup”: omul lucrează, poartă haine, mănâncă și doarme în lume, dar sufletul lui a ieșit deja din ea prin dorința neîntoarsă spre Dumnezeu.
De aceea sfinții pe care Lumea îi numește ai ei nu i-au aparținut niciodată cu adevărat. David a purtat coroană, dar a scris „străin sunt eu pe pământ” (Ps. 118:19). Avraam a avut turme și argint, dar „aștepta cetatea cea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11:10). Mucenicii au trecut prin foc, prin fiare, prin sabie, tocmai pentru că nu socoteau lumea vrednică să le păstreze inima. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: cel drept nu se clatină de bunătățile ori de loviturile lumii, pentru că nu și-a pus temelia sufletului pe nimic din ea, ci pe Hristos, „piatra din capul unghiului” (Efes. 2:20).
Așadar, vistieria de care se laudă Lumea este o vistierie goală: n-a păstrat pe nimeni, ci doar a fost, pentru un timp, locul prin care au trecut cei ce priveau spre altă cetate. Fericirea nu se află rămânând în ea, ci ieșind — cu inima, chiar înainte de a ieși cu trupul.
