Încrederea în Dumnezeu este odihna sufletului care a încetat să mai creadă că trebuie să poarte singur toate poverile vieții.
Omul dorește adesea să înțeleagă totul înainte de a avea încredere. Vrea să vadă drumul până la capăt înainte de a face primul pas. Dar credința nu înseamnă să ai toate răspunsurile, ci să știi în mâinile Cui se află viața ta.
Un copil nu cunoaște toate primejdiile lumii, dar se liniștește în brațele tatălui său. Nu pentru că înțelege totul, ci pentru că are încredere în iubire. Așa este și sufletul care se încredințează lui Dumnezeu: nu pentru că nu trece prin încercări, ci pentru că știe că nu este singur în ele.
Neîncrederea naște neliniște, pentru că omul încearcă să controleze ceea ce nu poate stăpâni. Încrederea aduce pace, pentru că lasă loc lucrării lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă pasivitate, ci lucrare unită cu rugăciune și cu nădejde.
Când nu înțelegi calea pe care mergi, adu-ți aminte de toate căile prin care Dumnezeu te-a purtat până acum. Harul care te-a sprijinit ieri nu a încetat să lucreze astăzi.
Nu cere doar ca Dumnezeu să-ți schimbe situația, ci cere-I să-ți întărească inima pentru orice situație. Căci cea mai mare minune nu este întotdeauna schimbarea împrejurărilor, ci schimbarea omului care le trăiește cu Dumnezeu.
„Binecuvântat este omul care nădăjduiește în Domnul și a cărui nădejde este Domnul.” (Ieremia 17:7)
